Istoria


 

Primele urme materiale atestă existenţa omului pe teritoriul de astăzi al României încă de acum 2.000.000 de ani (Bugiuleşti, judeţul Vâlcea). Originalitatea ariilor culturale, înrudite cu celelalte culturi preistorice europene, se regăseşte în arta modelării lutului (vasele pictate de tip Criş, Turdaş, Cucuteni, statuete de lut zoomorfe şi antropomorfe, între acestea: "Gânditorul", descoperit la Hamangia, Cernavodă). Tăbliţele de lut de la Tărtăria (motive pictografice incizate) dovedesc existenţa unui început de scriere arhaică - primul din Europa - în jurul anului 4.000 î.Hr. concomitentă cu scrierea din Sumer.

 

Continuatorii acestor străvechi civilizaţii au fost geto-dacii.

În secolul I î.Hr. regele dac Burebista (82-44 î.Hr.), ajutat de marele preot Deceneu, unifică toate triburile geto-dace sub sceptrul său, întemeind Regatul Daciei, un regat puternic, cu centrul politic şi religios în Transilvania, la Sarmizegetusa. La începutul secolului al II-lea d.Hr., când statul dac se afla în perioada sa de maximă înflorire sub cârmuirea regelui Decebal (87-106), armatele imperiale romane, conduse de împăratul Traian (98-117) cuceresc Dacia (106 d.Hr), o transformă în provincie romană şi o colonizează cu elemente romane şi romanizate. Geto-dacii sunt, astfel, romanizaţi. După retragerea armatei şi a administraţiei romane la sud de Dunăre, în anii 271-275, ca urmare a atacurilor popoarelor migratoare, populaţia daco-romană a continuat să trăiască neîntrerupt pe aceleaşi locuri unde se născuse. Ea a beneficiat, timp de un mileniu, de vecinătatea Imperiului Roman şi, apoi, a Imperiului Roman de Răsărit (devenit ulterior Imperiul Bizantin), care a deţinut numeroase capete de pod la nord de Dunăre.

În secolul al VII-lea se încheie procesul de etnogeneză a poporului român. În primul mileniu, peste teritoriul României au trecut valuri de popoare migratoare (goţi, huni, gepizi, avari, slavi, bulgari, cumani, pecenegi, etc.) care au exercitat o dominaţie trecătoare, ce s-a sfârşit, în multe situaţii, cu asimilarea lor de către autohtoni.

Românii s-au născut creştini; odată cu procesul de romanizare s-a produs, treptat, şi cel de creştinare atât prin intermediul Sf. Andrei, cât şi a unor sfinţi părinţi refugiaţi sau trecători pe aceste meleaguri. După marea schismă din 1054 a Bisericii Creştine, ei au păstrat ritul ortodox. Organizarea statală, atestată în scris, datează din secolul al X-lea; este vorba de statele feudale premergătoare marilor state feudale româneşti. Formaţiunile prestatale din Transilvania erau conduse de duci, cnezi sau voievozi ca Gelu, Glad, Menumorut, Ahtum, sau, în Moldova, Valahia şi Dobrogea de jupani, cnezi sau voievozi ca Dimitrie, Gheorghe, Sestlav, Satza, Roman ş.a. (sec. XI-XII). În secolul al XIII-lea, formaţiuni prestatale mai mari sunt atestate sub conducerea voievozilor Litovoi, Ioan, Farcaş şi Seneslau. În secolul al XIII-lea, feudalii unguri încheie cucerirea Transilvaniei, începută în secolul al X-lea de triburile ungare care îşi opriseră migraţia fixându-se în Câmpia Panoniei. Voievodatul Transilvaniei va fi vasal coroanei ungare până la 1526, când regatul Ungariei va dispărea ca stat. La sud de Carpaţi, în secolul al XIV-lea, Basarab I (1324-1352) unifică micile state întemeind marele Voievodat al Valahiei, iar Bogdan I (1359-1365) întemeiază marele Voievodat al Moldovei. Ambii voievozi au consolidat independenţa statelor lor, înfrângând oştile Ungariei care încerca să-şi întărească dominaţia asupra lor.

La sfârşitul secolului al XIV-lea, la Dunăre apare pericolul expansiunii Imperiului Otoman. Cele trei Ţări Române, voievodatele Transilvania, Moldova şi Valahia, devin, pentru mai multe secole, Bastion al apărării lumii creştine în faţa înaintării islamice. Voievozi ca Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Radu de la Afumaţi, Petru Rareş au învins armatele unor sultani vestiţi precum Baiazid I Ildârâm (Fulgerul), Mahomed al II-lea (cuceritorul Constantinopolului) şi Soliman Magnificul. În secolul al XVI-lea însă s-a inaugurat perioada suzeranităţii otomane asupra celor trei ţări române, care îşi păstrau totuşi o largă autonomie.

Mihai ViteazulDomnitorul Valahiei, Mihai Viteazul (1593-1601), recucereşte independenţa ţării şi unifică pe toţi românii într-un stat, primul stat centralizat românesc, cuprinzând Valahia, Transilvania şi Moldova (1600-1601). Unirea, vremelnică, a fost desfăcută prin intervenţiile Imperiului Otoman, Regatului Poloniei şi Imperiului Habsburgic, neliniştite de vecinătatea unui stat românesc puternic. Fapta lui Mihai Viteazul a fost posibilă datorită unităţii de neam şi de limbă a tuturor românilor, datorită conştiinţei naţionale în curs de afirmare în întregul spaţiu românesc. Fapta lui a slujit exemplar. Voievozii celor trei ţări române ce i-au urmat au căutat mai mereu să realizeze vechiul regat al Daciei. Foarte aproape s-a aflat Matei Basarab (1632-1654), iniţiatorul şi comandantul general al Ligii antiotomane, constituită din Ţările Române, Polonia şi Rusia. Cel care a fundamentat ideologic doctrina poporului român a fost savantul domnitor al Moldovei, Dimitrie Cantemir (1693, 1710-1711), membru al Academiei din Berlin. Sub influenţa iluminismului european, în Transilvania, ajunsă la 1699, sub suzeranitatea Imperiului Habsburgic, episcopul Inochentie Micu şi reprezentanţii Şcolii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ioan Budai-Deleanu ş.a.) cristalizează şi ei ideologia naţională, pe care o susţin cu argumente istorice, lingvistice şi filosofice.

Ideile revoluţiei franceze, împletite cu realităţile autohtone, au dus la formarea, în Ţările Române, a unui curent de idei politice novatoare. În aceste împrejurări a avut loc, în 1821, revoluţia, cu caracter social şi naţional, condusă de Tudor Vladimirescu. Deşi înfrântă de armatele otomane, ea a avut urmări politice însemnate: regimul fanariot (instaurat în 1711 în Moldova şi în 1716 în Valahia prin numirea de către Poartă a domnitorilor, aleşi mai ales dintre grecii din Fanar) a fost înlăturat şi s-a revenit la domniile pământene; au fost introduse principii moderne de guvernare şi de administrare. Dezvoltarea rapidă a economiei de piaţă a intrat în contradicţie cu privilegiile feudale ocrotite de suzeranitatea otomană în Principatele Dunărene (Moldova şi Valahia), şi de stăpânirea habsburgică, în Transilvania, ceea ce a dus la explozia revoluţionară din anul 1848 în toate cele trei ţări române. Revoluţia de la 1848, care a avut un accentuat caracter naţional, a fost înăbuşită, mai întâi în Moldova şi Valahia (în 1848) şi, în 1849, în Transilvania (unde românii, sub conducerea lui Avram Iancu au rezistat eroic), prin contribuţia armatelor imperiilor ţarist, otoman şi habsburgic.

Cu sprijinul marilor puteri europene, Franţa şi Prusia, la 24 ianuarie 1859, s-a înfăptuit unirea Moldovei cu Valahia sub sceptrul lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). Acesta a luat măsuri de unificare a armatei şi a administraţiei, a secularizat averile mănăstireşti, a promulgat o serie de legi având acelaşi rol unificator. Tânărul stat a căpătat recunoaştere internaţională sub numele de România. În anul 1866 domnitorul Cuza a abdicat, în locul lui fiind ales prinţul Carol, din familia princiară germană Hohenzollern-Sigmaringen, principe domnitor al ţării din 1866 până în 1881 când a fost încoronat rege. Carol I a domnit până în 1914. La 9 mai 1877, statul român şi-a proclamat independenţa, ieşind de sub suzeranitatea Porţii; independenţa a fost consfinţită în luptă, pe fronturile războiului ruso-româno-turc din 1877-1878 şi a fost recunoscută pe plan internaţional prin Congresul de pace de la Berlin (1878). Obţinerea independenţei a creat condiţii prielnice dezvoltării economico-sociale şi politice a ţării. Un rol important l-a avut, în acest sens, Constituţia din 1866, una dintre cele mai moderne din Europa de atunci, şi legile ce au derivat din prevederile ei.

Prin înţelegerea din 1867 dintre Budapesta şi Viena, cunoscută ca "dualismul austro-ungar", întregul Principat al Transilvaniei a intrat sub dominaţia ungară anulându-i-se autonomia seculară. După unirea din 1859 a celorlalte două ţări române şi, mai ales, după ce România a devenit independentă (1877), guvernul ungar a intensificat politica de persecutare şi de maghiarizare forţată a populaţiei româneşti majoritare din Transilvania, existenţa românilor ca naţiune nefiind recunoscută. Drept răspuns, românii transilvăneni au format Partidul Naţional Român (1881), prin care au dus o susţinută luptă naţională. În 1892, au înaintat Curţii imperiale din Viena un Memorandum în care îşi expuneau suferinţele îndurate şi doleanţele. Iniţiatorii au fost judecaţi şi condamnaţi la închisoare pentru… trădare de patrie.

Bucovina a fost ruptă din trupul ţării în anul 1775 şi a intrat în stăpânirea Imperiului Habsburgic în urma unei înţelegeri cu Imperiul Otoman. Şi aici elementul românesc majoritar a fost persecutat şi s-a încercat deznaţionalizarea lui.
Jumătatea estică a Moldovei fusese, la 1812, anexată la Rusia. În Basarabia, cum fusese "botezată" această provincie românească, autorităţile ţariste au dus o intensă politică de rusificare, încurajând, totodată, emigrarea românilor. În schimb, au fost colonizaţi mulţi ruşi, ruteni, ucraineni, bulgari. Nu s-a admis nici o şcoală românească. Biserica ortodoxă a devenit şi ea un instrument de rusificare, prin colonizarea unor preoţi ruşi şi interzicerea liturghiei în limba română. Abia după 1905 au început să apară din nou cărţi româneşti, dar scrise cu alfabet cririlic.

Alba IuliaParticiparea României la primul război mondial a avut un singur scop: desvârşirea unităţii naţionale, urmaşul lui Carol I - regele Ferdinand I (1914-1927) fiind unul dintre promotorii ei. Prăbuşirea celor două imperii multinaţionale - austro-ungar şi ţarist - a creat posibilitatea ca românii din Basarabia, Bucovina şi Transilvania să-şi aleagă, în deplină libertate, destinul, hotărând unirea cu România. La 9 aprilie 1918, Basarabia, la 28 noiembrie 1918, Bucovina şi, la 1 decembrie 1918, Transilvania au decis unirea lor cu ţara-mamă, România. Reîntregirea statului român a fost consfinţită pe plan internaţional prin tratatele de pace postbelice (1919-1920). În statul naţional unitar, regimul constituţional democratic (Constituţia din 1923) a facilitat progresul general al naţiunii în toate domeniile vieţii economice, sociale, politice şi culturale, Apogeul economic a fost atins în anul 1938. Pe plan extern, România (avându-l ca reprezentant pe Nicolae Titulescu, ministru de externe şi de două ori preşedinte al Societăţii Naţiunilor) a dus o politică de apărare a noii organizări postbelice a lumii şi a acţionat pentru contracararea tendinţelor revanşarde, de revizuire a tratatelor de pace şi a graniţelor, manifestate, mai întâi, de Ungaria horthystă şi Germania nazistă, mai apoi de Rusia sovietică şi alte state, în scopul apărării statu-quo-ului teritorial, a păcii şi al realizării securităţii colective. Dar, în august 1939, a fost semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, al cărui articol 3 din Protocolul adiţional secret se referea direct la destrămarea teritorială a României. Marile puteri democrate (Franţa şi Anglia) nu au mai putut garanta României securitatea. În vara anului 1940, România a fost obligată de către Rusia sovietică, Germania hitleristă şi Italia mussoliniană să cedeze următoarele teritorii: Basarabia, Bucovina şi Herţa - Rusiei; Transilvania de Nord - Ungariei şi Cadrilaterul (Dobrogea de Sud) - Bulgariei, ceea ce reprezenta peste un sfert din teritoriu şi din populaţia, majoritar românească. În cele 11 judeţe cedate Ungariei, românii au fost expuşi de către horthyşti la peste 22.700 de atrocităţi, din care 920 omoruri individuale şi colective (la Ip, Trăsnea, Nuşfalău, Hida, Huedin etc.); tot din aceste judeţe, aproape 160.000 de evrei au fost deportaţi în lagărele naziste ale morţii, 140.000 dintre ei pierind fără urmă. Regimul politic în România a fost schimbat şi ţara a intrat în război împotriva U.R.S.S. (iunie 1941), alături de Germania. Armatele române au luptat pe frontul de est până în vara lui 1944, după care, în urma loviturii de stat de la 23 august s-au alăturat aliaţilor şi au luptat pe frontul de vest, contribuind la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei. Tratatul de pace de la Paris (1947) a readus Transilvania de Nord între graniţele naţionale; Basarabia, Bucovina, Herţa şi Cadrilaterul au rămas însă în continuare în afara graniţelor României. Românii aflaţi în acele teritorii au fost supuşi unei deznaţionalizări brutale; sovieticii au masacrat, au închis în lagăre şi au deportat în Siberia şi în Asia Centrală sute de mii de români, încercând răsturnarea raportului demografic. Totodată, prevederile Tratatului de pace de la Paris au confirmat menţinerea României în sfera de influenţă sovietică, după cum stabiliseră anterior Stalin şi Churchill, cu acordul lui Roosevelt. Încă o dată, România a fost victimă a jocului de interese ale marilor puteri.

Regimul comunist a fost instalat în România cu sprijinul ocupantului sovietic, după detronarea regelui Mihai I, la sfârşitul anului 1947. A urmat perioada de sovietizare a ţării, când s-a declanşat represiunea împotriva celor care reprezentau adevărata democraţie, împotriva intelectualităţii, împotriva spiritualităţii româneşti. Prin condamnări la ani de temniţă grea, internări în lagăre de muncă forţată şi execuţii sumare, oponenţii şi posibilii oponenţi au fost exterminaţi. Au căzut, astfel, sute de mii de oameni. În paralel, s-a acţionat pentru introducerea modelului sovietic în economie, societate şi cultură. S-a procedat, planificat, la cooperativizarea agriculturii, falsificarea istoriei naţionale, abandonarea valorilor culturale şi spirituale naţionale, la îngustarea, până la închidere, a accesului la valorile culturii şi ştiinţei universale. Pericolul transformării României într-o sursă de materii prime pentru statele membre ale C.A.E.R. şi chiar al dezmembrării ţării (planul Valev-1964) a determinat conducerea comunistă din România să iniţieze abandonarea hegemoniei sovietice. România comunistă a fost considerată de către Occident aliatul rebel al Moscovei pentru că a realizat o deschidere semnificativă spre ţările din vest şi l-a determinat pe Hruşciov, în 1958, să retragă din ţară trupele sovietice de ocupaţie. Începând cu 1960, s-a trecut la industrializarea ţării, contrar voinţei sovieticilor. În anii conflictului ruso-chinez, România a iniţiat o ostentativă acţiune de derusificare, mai ales în cultură. În 1967, au fost reluate relaţiile diplomatice cu R.F. Germania, iar, în 1968, România a condamnat intervenţia trupelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia. Tot atunci, ţara a devenit membră a Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale şi s-a declarat ferm împotriva cursei înarmărilor, în special a înarmărilor nucleare.

Cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale, dublat de regimul de dictatură comunistă, a dus la o gravă criză politică internă, generând nemulţumiri profunde în straturile societăţii, la încălcarea brutală a drepturilor elementare ale omului, la o criză economică de mari proporţii. În mai multe rânduri au avut loc revolte sociale. Din ce în ce mai mulţi oameni, din medii sociale diferite, au cerut schimbări radicale în structurile politice şi economice. Între 17 şi 20 decembrie 1989, la Timişoara au avut loc mari demonstraţii anticomuniste soldate cu intervenţia forţelor de represiune. La 21 decembrie 1989 au izbucnit tulburări puternice în Bucureşti. Sute de mii de bucureşteni au invadat străzile, au ocupat principalele clădiri oficiale şi l-au alungat pe dictator. O dată cu el au fost înlăturaţi cei 45 de ani de regim comunist din România.

Puterea a fost preluată de Frontul Salvării Naţionale, care a anunţat desfiinţarea structurilor comuniste, promovarea economiei de piaţă şi alegerile libere. Într-un interval de timp relativ scurt (5 ani) s-au reactivat partidele politice istorice şi s-au înfiinţat alte partide politice - peste 250; au avut loc alegeri administrative, parlamentare şi prezidenţiale în 1990, 1992, 1996, 2000 şi 2004; a fost votată şi promulgată noua Constituţie a României (1991) cu largi prevederi democratice; în octombrie 2003, prin referendum, Constituţia a fost modificată conform standardelor europene. Sectorul particular în economie s-a dezvoltat continuu, a avut loc privatizarea întreprinderilor industriale prin ofertă publică etc. Concomitent, a avut loc şi "o explozie" a mass-media, ca urmare a dreptului la libera exprimare şi la asociere, aşa încât România are în prezent cele mai multe publicaţii, posturi de radio şi posturi T.V. particulare (în raport cu numărul de locuitori) dintre ţările din Est. Ea este membră a Consiliului Europei (1994) şi a NATO (în 2004) şi îşi doreşte să devină membră cu drepturi depline a Uniunii Europene (în 2007).

 
Sursa: FOCUS România