Cultură

Arte plastice

Manastirea VoronetAmploarea şi strălucirea frescelor de la constelaţia de mănăstiri din nordul Moldovei - Voroneţ, Moldoviţa, Suceviţa, Arbore, Humor, Pătrăuţi - l-au făcut pe marele bizantinolog André Grabar să considere acest fenomen artistic drept "o carte ilustrată deschisă la toate paginile ei".


Păstrându-şi legăturile cu fondul bizantin, cultura epocii moderne manifestă tot mai vădit tendinţa de conectare la mişcările artistice europene, din care sosesc, pe rând, ecouri renascentiste, romantice, academiste, impresioniste. Nicolae Grigorescu şi Ion Andreescu lucrează o vreme la Barbizon, alături de artiştii care au declanşat mişcarea impresionistă.

Aceşti doi pictori, împreună cu Ştefan Luchian, care aduce elemente de Art Nouveau şi expresionism, formează triada fondatorilor picturii româneşti moderne. Ei vor fi urmaţi, în prima jumătate a secolului XX, de puternice personalităţi, ce marchează atâtea drumuri noi în pictura românească. Debutând înainte de cel de-al doilea război mondial, o serie de artişti îşi continuă activitatea şi în deceniile următoare, când reuşesc, în ciuda vitregiilor din epoca totalitară postbelică, să sporească substanţa patrimoniului artistic naţional. Printre ei Ion Ţuculescu, Henri Catargi, Catul Bogdan, Alexandru Cicurencu, Victor Mihăilescu-Craiu, Lucia Dem. Bălăcescu, Paul Miracovici, Margareta Sterian, Micaela Eleutheriade, Corneliu Baba. O parte dintre pictorii români de seamă ai epocii au activat îndeosebi în străinătate.

Sculptura modernă românească şi universală a fost marcată de apariţia lui Constantin Brâncuşi, omul care se află la baza restructurării limbajului sculptural al lumii din secolul XX.
Dacă Brâncuşi a revitalizat expresia abstractă a artei arhaice, Dimitrie Paciurea se îndreaptă spre acele reprezentări mitologice, figurative şi fantastice, cu funcţii în vechile repertorii simbolice, dar care se dovedesc la fel de actuale şi astăzi.
Cu Gheorghe D. Anghel, sculptura românească redobândeşte puritatea şi severitatea formei bizantine, controlate de un spirit hrănit de idealuri clasiciste.
În pictură, s-au afirmat, în ultimele decenii, noi generaţii, care se raportează creator la valorile patrimoniale, considerându-şi atelierul un focar al sintezei între lecţia trecutului, ecourile din frământările artistice mondiale şi tensiunile inconfundabile ale propriului univers lăuntric. Se remarcă personalităţi ca Ion Bitzan, Ion Gheorghiu, Ion Nicodim, Ion Pacea, Virgil Almăşanu, Ion Popescu-Negreni, Viorel Mărginean, Gheorghe Şaru, Ion Murariu, Constantin Piliuţă, Sabin Bălaşa, Ion Sălişteanu, Paul Gherasim, cu opere catalogate.
În sculptura postbelică, îndeosebi din anii "60, s-au recuperat direcţii ce valorifică drumul deschis de Brâncuşi, între arta populară şi gândirea plastică modernă. O atestă operele lui George Apostu, Ovidiu Maitec, Gheorghe Iliescu-Călineşti, Mihai Buculei, Napoleon Tiron.
Începând cu anii "70, au luat fiinţă simpozioanele de sculptură, aşa-numitele tabere, care au devenit veritabile muzee în aer liber, cum sunt cele de la Măgura Buzăului, Căscioarele, Arcuş, Galaţi, Buteni etc.

Carte

În muzeele mănăstirilor din România sunt păstrate manuscrise miniate, de o deosebită valoare artistică, în limbile slavonă, greacă şi română. În primele decenii ale secolului al XVI-lea sunt înfiinţate tipografii la Bucureşti, Târgovişte, Braşov, Iaşi, Alba Iulia, Râmnic, Buzău, Blaj.
Despre o activitate curentă de tipărire în limba română se poate vorbi începând cu anul 1559, când Diaconul Coresi tipăreşte, la tipografia înfiinţată de el, la Braşov, "Catehismul" (1559). Urmează "Tetraevangheliarul" (Evanghelia), în 1561, "Apostolul", (1563), "Liturghierul" şi "Psaltirea", (1570), "Evanghelia cu învăţături", (1581), "Palia de la Orăştie", (1582). "Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea" (1688), eseuri folosofice de Dimitrie Cantemir, "Capetele de poruncă" (1714), un manual de drept civil scris de Mitropolitul Antim Ivireanul, "Jurnalul de călătorie în China", 3 vol. (1675-1678) de Nicolae Milescu, "Fiziologul" (1693), manual popular de zoologie, tradus de Costea Dascălul, din Scheii Braşovului, "Istoria politică şi geografică a Ţărilor Româneşti" (1688-1695), de Constantin Cantacuzino se înscriu şi ele printre valorile bibliofile ale patrimoniului de carte veche românească.

Literatura

Bustul lui Mihai EminescuOperele literare care configurează o primă etapă în evoluţia literaturii moderne apaţin unei generaţii de scriitori afirmate în deceniul cinci al secolului al XIX-lea, în epoca istorică marcată de transformările sociale şi politice determinate de revoluţiile de la 1848.
Idealurile emancipării şi unităţii naţionale şi, totodată, voinţa de a intra în patrimoniul cultural european cu contribuţii originale sunt liniile de forţă care definesc literatura celor mai însemnaţi scriitori ai vremii: Vasile Alecsandri (1818-1890), Mihail Kogălniceanu (1817-1891), Alecu Russo (1819-1859), Nicolae Bălcescu (1819-1852), Dimitrie Bolintineanu (1825-1872), Gheorghe Bariţiu (1812-1893), Ion Ghica (1816-1897).
A doua jumătate a secolului al XIX-lea semnifică în plan literar, un moment de vârf. Este epoca marilor clasici ai literaturii române, cuprinzând nume ilustre de scriitori, ale căror creaţii definesc fundamental fizionomia literelor româneşti: Mihai Eminescu (1850-1889), poetul naţional, prozatorii Ion Creangă (1839-1889) şi Ioan Slavici (1848-1925), dramaturgul I. L. Caragiale (1852-1912), poetul Alexandru Macedonski (1854-1920), esteticianul, criticul literar, mentorul cultural Titu Maiorescu (1840-1917).
În secolul al XX-lea, până la instaurarea comunismului, în urma loviturii de stat din august 1944, literatura română cunoaşte o evoluţie ascendentă, culminând cu apariţia şi afirmarea strălucitei generaţii de scriitori interbelici: Mihail Sadoveanu (1880-1961), Liviu Rebreanu (1885-1944), Lucian Blaga (1895-1961), Tudor Arghezi (1880-1967), Ion Barbu (1895-1961), George Bacovia (1881-1957), Hortensia Papadat Bengescu (1876-1955), Camil Petrescu (1894-1957) ş.a.
Unii dintre aceşti scriitori îşi continuă opera în perioada postbelică, evitând pe cât posibil compromisurile impuse de noua ideologie. Alături de ei apare, în deceniul şase, o nouă generaţie de scriitori valoroşi, ale căror nume se constituie în repere solide ale literaturii române contemporane: Marin Preda (1922-1980), Eugen Barbu (1924-1993), Geo Bogza (1908-1993), Ion Lucrăjan (1928-1991), Emil Botta (1912-1977), Nichita Stănescu (1933-1983), Ştefan Bănulescu (n. 1929), Nicolae Breban (n. 1934), Constanţa Buzea (n. 1941), Augustin Buzura (n. 1938), D.R. Popescu (n. 1935), Marin Sorescu (1936-1996), Ion Alexandru (1941-2000) ş.a.
Editarea de carte în limbile minorităţilor se realizează prin mai multe edituri. Editura "Kriterion", cu sediul în Bucureşti, este specializată în acest domeniu, publicând cărţi scrise de autori din rândul tuturor minorităţilor, dar şi traduceri din autori români şi străini. Editura "Dacia" din Cluj-Napoca cuprinde secţii pentru limbile maghiară şi germană.

Teatru

Începuturile spectacolului dramatic se află în formele primitive ale teatrului popular autohton ocazionat de ritualuri magice, sărbători sau ceremonialuri.
În Evul Mediu, spectacolele de Teatru popular erau organizate la curţile voievodale sau ale marilor feudali şi aveau caracter protocolar. În 1817 s-a inaugurat Teatrul din Oraviţa, primul teatru în limba română. Iar în 1818, Teatrul de la Arad.
În 1819, la Teatrul de la Cişmeaua Roşie din Bucureşti se prezintă "Hecuba" de Euripide, avându-l ca protagonist pe Ion Heliade Rădulescu (renumit scriitor, lingvist, om politic, animator al vieţii culturale româneşti).
Societatea literară, înfiinţată în 1827, a impulsionat viaţa teatrală din Bucureşti. Promotorii au înfiinţat Şcoala de artă dramatică şi au permanentizat reprezentaţiile teatrale.
În 1836 a luat fiinţă, la Iaşi, Conservatorul filarmonic-dramatic. În 1848 a luat fiinţă Teatrul din Iaşi, iar în 1852 a luat fiinţă Teatrul din Bucureşti, cu o sală de 1.000 de locuri. Piatra de temelie a teatrului românesc se aşează prin opera prozatorului şi dramaturgului Ion Luca Caragiale (1852-1912). Din galeria marilor actori afirmaţi în primele decenii de activitate a Teatrului Naţional din Bucureşti fac parte Grigore Manolescu, Ştefan Iulian, Aristizza Romanescu, C.I. Nottara, Aristide Demetriad, Ion Brezeanu.
În perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale literatura dramatică românească se dezvoltă. Încep să fie investigate problemele adânci ale existenţei umane, tratate din unghi filosofic. Cei mai reprezentativi dramaturgi pentru această perioadă sunt Camil Petrescu (1894-1957), Lucian Blaga (1895-1961), G.M Zamfirescu (1898-1939), Gib Mihăiescu (1894-1935), Nicolae Iorga (1871-1940), Victor Eftimiu (1889-1972), Mihail Sebastian (1907-1945), Victor Ion Popa (1895-1946), G. Ciprian (1883-1968) şi Tudor Muşatescu (1903-1970).
În dramaturgia contemporană românească se înscriu autori de referinţă ca: Horia Lovinescu, Teodor Mazilu, Ion Băieşu, D.R. Popescu, Marin Sorescu, Tudor Popescu, Iosif Naghiu, Matei Vişniec. Între cei mai valoroşi regizori de teatru enumerăm pe Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Silviu Purcărete, Cătălina Buzoianu, Alexandru Tocilescu, Andrei Şerban.

Muzica

Festivalul George EnescuIzvoare arheologice, documente şi mărturii iconografice atestă existenţa unei culturi muzicale bine individualizate în Dacia preromană şi romană. Creşterea populaţiei daco-romane din nordul Dunării a permis promovarea unor forme ale muzicii de cult.
În Evul Mediu, arta românească devine o realitate spirituală originală recunoscută în epocă. Dansul valah este menţionat în Codex-urile muzicale europene.
În muzica liturgică, elementul autohton câştigă teren. Şcoala de la Putna a fost, timp de aproape un secol, 1490-1585, cea mai improtantă şcoală de muzică românească. Concomitent cu fenomenul componistic de la Putna, se afirmă Şcoala contrapunctică transilvăneană, de la Sighişoara, Bistriţa, Sibiu şi Braşov. Perioadele ce au urmat Unirii Principatelor Române (1859) şi cuceririi Independenţei de stat a României (1877) au înregistrat o dezvoltare a valorilor culturale şi artistice româneşti. Au fost înfiinţate primele Conservatoare de muzică şi declamaţiune la Iaşi (1860) şi Bucureşti (1964), apoi Societatea Filarmonică Română (1868).
Având folclorul ca sursă de inspiraţie, compozitori ca J.A. Wachmann, Carol Miculi, Alexandru Flechtenmacher, Eduard Caudella, Gavriil Musicescu, Ciprian Porumbescu, Gheorghe Burada, Gheorghe Dima compun muzică corală şi vocal-instrumentală, operă, operetă şi vodevil. Opera şi activitatea acestor ctitori ai muzicii româneşti profesioniste marchează naşterea şi afirmarea şcolii muzicale naţionale şi anunţă apariţia unui muzician de geniu: George Enescu. Creaţia lui George Enescu (1881-1955), ce se întinde pe parcursul a şase decenii, îmbrăţişează mai multe etape istorice ale muzicii, ridicând valoarea muzicii moderne româneşti la nivelul artei universale.
În aceeaşi generaţie cu Enescu, în cultura muzicală naţională s-au impus D.G. Kiriac, Sabin Drăgoi, Dimitrie Cuclin, Marţian Negrea, Mihail Jora, Al. Zirra, Paul Constantinescu, Tiberiu Brediceanu. În ultimele decenii s-a impus şi o valoroasă generaţie de dirijori, precum şi solişti instrumentişti.

Cinema

În 1896, la Bucureşti, în redacţia ziarului L"Indépendence Roumaine au avut loc primele proiecţii cinematografice cu filmele fraţilor Lumiere. În 1902, un fotograf român, Paul Menu, realizează primele actualităţi cinematografice, filmate la Bucureşti şi Galaţi, cu un aparat Lumiere. Grigore Brezeanu semnează, în 1912, filmul "Independenţa României", o evocare a războiului româno-ruso-turc de la 1877-1878. În 1924 debutează doi regizori de talent, Jean Georgescu (1904-1993) şi Jean Mihail (1896-1963). În 1938 ia fiinţă Oficiul Naţional Cinematografic. La ediţia din 1938 a Festivalului de film de la Veneţia, documentarul "Ţara Moţilor", realizat de Paul Călinescu, obţine Marele Premiu.
Fondatorul Şcolii româneşti de animaţie, Ion Popescu-Gopo, debutează în 1951. Cu filmul său "Scurtă istorie", Gopo obţine, în 1957, Premiul "Palme d"Or" la Festivalul Internaţional de la Cannes. În 1959 au fost date în folosinţă Studiourile de film de la Buftea. În 1960 a debutat, cu "Valurile Dunării", reputatul regizor Liviu Ciulei, film care a obţinut Premiul "Globul de cristal" la Festivalul de la Karlovy Vary. În 1965, Liviu Ciulei obţine, cu capodopera "Pădurea spânzuraţilor", la Festivalul de la Cannes, Premiul pentru regie. Se afirmă, treptat, o nouă generaţie de regizori de valoare: Iulian Mihu, Manole Marcus, Malvina Urşianu, Gheorghe Vitanidis, Andrei Blaier, Elisabeta Bostan, Mircea Daneliuc, Dan Năstase, Constantin Vaeni, Stere Gulea, Alexa Visarion, Alexandru Tatos, Dan Piţa.
Din producţia ultimilor ani, filmele cele mai importante sunt: "Balanţa", "O vară de neuitat" de Lucian Pintilie, "A 11-a poruncă", "Patul conjugal", "Această lehamite", "Senatorul melcilor" de Mircea Danieliuc, "Hotel de lux", (distins cu Premiul Leul de argint, la Festivalul de la Veneţia din 1992), "Pepe şi Fifi" de Dan Piţa.

 
Sursa: FOCUS România